joi, 27 ianuarie 2011

Muntele Mic - inaugurarea Monumentului Eroilor - 2004

==== Tura a avut loc in anul 2004, pe 14 septembrie ====

Un an dupa tura in care am fost partas la aducerea crucii de pe Muntele Mic, s-a intamplat si inaugurarea ei oficiala, mai precis aprinderea luminior de pe cruce. Era anul 2004, tot luna septembrie, ziua a 14-a. Eu eram la Lugoj, ca de obicei invatam la ceva examene restante (din nefericire, in studentie eram la "mariri" de note in luna septembrie in loc sa pierd vremea pe coclauri).

In vremea aceea, mama punea conservele pentru la iarna, spun asta pentru ca de aici incepe povestea :) Mama m-a trimis sa cumpar cateva lucruri de care avea nevoie la muraturi, dulceturi, ceva din categoria asta in orice caz. Plecand dupa acestea, m-am intalnit cu Nelu Gaspar, el era cu masina si in masina avea si rucsacul. L-am intrebat ce face, asa am aflat de tura (din aceeasi zi) la Muntele Mic cand avea sa fie aprinsa in mod oficial crucea.

Tura a fost o actiune a Clubului de Turism Concordia Lugoj, plecarea era planuita pentru ora 16:00 din fata de la Colegiul National "Coriolan Brediceanu" din Lugoj. Asa ca m-am afisat si eu la ora stabilita, microbuzul lui Herr Schlupp era incapator :)



Am pornit catre Caransebes, am ajuns la telescaun si a inceput urcusul catre Muntele Mic. Drumul pe atunci era ca vai si amar, nu era asfaltat. Si incet, cu o pauza de racit apa la bus, am ajuns si noi la Muntele Mic, la platforma crucii.



statiunea de schi Muntele Mic in 2004


Ca sa treaca vremea mai repede, am urcat si pana pe Muntele Mic, dupa care ne-am intros la platforma crucii si am asteptat sa se faca lumina. Desi ziua fusese torida, acolo a inceput sa se raceasca si sa fie frig. Mai toti aveam sandale, maneca scurta, pantaloni scurti.



Au aparut si unii de pe la TVR, sa filmeze evenimentul, asa am aflat ca la ora 20:30 trebuie sa se faca lumina. Ora se apropia incet incet.

Cu un ochi pe ceas, cu unul spre cruce, am inceput sa asteptam incordati; si la 20:30 s-a facut lumina. toti cei de acolo eram ca niste copii care traiau un sentiment de exaltare, era ca atunci cand parintii iti fac brad de Craciun si il vezi aprins pentru prima oara.





Dupa ce am mai facut cateva poze, am pornit la vale, ne astepta drumul catre Lugoj. Pe drum ne tot uitam spre cruce, se vedea bine acolo la Muntele Mic, se distingea forma. In Caransebes deja se vedea doar ca e ceva luminos acolo sus, apoi la Gavojdia era doar un punct, iar la Lugoj se vedea ceva, insa daca nu stiai, puteai confunda usor cu o stea.



Am auzit povesti cum ca in serile senine, dintr-un punct anume, un punct inalt din Timisoara, se poate vedea crucea de pe Muntele Mic luminata, ceea ce e un fapt interesant daca luam in considerare ca sunt peste 100km pana la cruce. Nu stiu insa daca e adevarat sau ba.

Si uite asa, am fost martori si la inaugurarea crucii, aprinderea oficiala a luminilor Monumentului Eroilor de pe Muntele Mic - sau Crucea de pe Muntele Mic care apare in mai toate fotografiile celor ce merg iarna la schi. Asta cand nu e ceata :)

Ceva mai multe poze aici.

__

marți, 25 ianuarie 2011

Prima mea tura la munte cu aparat foto digital - Canon PowerShot A40

==== Tura a avut loc in anul 2003, in zilele de 20,21,22 din luna septembrie ====

Iarna se pare ca a revenit, avem zapada, avem ger in Timisoara; ce poti sa faci pe asa vreme decat sa povestesti "la gura sobei"; asa am retrait intamplari din anii ce au trecut, asa am realizat cat de repede au evoluat si s-au schimbat lucrurile in acest timp.

Mi-am adus aminte cu placere despre prima mea tura la munte, dar nu orice tura, ci tura in care am avut prima oara cu mine un aparat foto digital. Facand o comparatie intre ceea ce se petrece acum pe piata aparatelor foto compacte si ceea ce a fost atunci, evoluatia este spectaculoasa: performantele au crescut, preturile au scazut, numarul de utilizatori de digitale e tot mai mare, suportul dat de lumea virtuala este si el tot mai mare samd.

Aparatul in cauza a fost un Canon PowerShot A40, avea un card SD de 256 MB, mare lucru atunci - cardurile de 512 MB sau 1 GB erau un vis frumos - oare azi se mai gasesc carduri de memorie SD de 256MB?

Aparatul avea 2 mega pixeli rezolutie, era ceva super tare pe atunci, ecranul pe care vedeai poza era de 1,5 inch (azi toate sunt de la 2,5 inch in sus), folosea 4 baterii AA, stia sa si filmeze cu sunet. Era tare de tot, ce sa mai lungim vorba.

Si curba de invatare era incredibila, imediat puteai vedea ce ai pozat si eventual sa corectezi poza.




Iata preambulul turei: era intr-o joi, 18 septembrie 2003, tocmai ce am vorbit cu Jimmy, mi-a spus "La multi ani!" (era ziua mea) si atunci am pus la cale weekend-ul ce urma. Jimmy lucra la Siemens VDO, nicicare nu avea masina. Eu eram student si ca orice student care se respecta, eram intr-o sesiune de mariri (de la 4 in sus) din care in 19 septembrie urma sa ies. Faza era ca sesiunea asta m-a obosit rau, nu am dormit prea mult in ultimile 4 nopti, eram mult mai obosit decat de obicei.

Planul de weekend era clar: sambata Jimmy se urca in Timisoara in autocarul spre Otelul Rosu, eu urma sa ma urc in acelasi autocar dar din Lugoj si din Otelul Rosu mergem la Poiana Marului, de acolo urcam spre Bloju, Saua Iepei, Tarcu, Cuntu, Telescaun Valea Craiului.

Planul incepea sa prinda contur: sambata, pe la 10:30 am ajuns in Otelul Rosu dupa o cursa de raliu cu autocarul, in care ne-a crescut nivelul adrenalinei (daca ajungi sa citesti ceea ce scrie pe spatele unui tir - scris cu fonturi marimea 14-16 - cand autocarul merge cu 100-110km/h, te asigur ca vei avea parte de adrenalina).

Din Otelul Rosu am negociat un drum cu masina la Poiana Marului, ne-a dus un domn posesor de Dacia 1300 (modelul ala cu manere de usi cromate si bord cu 3 ceasuri rotunde).

Zona pe unde am mers este cea din harta de mai jos (partea cu rosu, cea cu verde este Culmea Nedeii - aporpos, nedee = ruga sau un loc plan la altitudine inalta):



Deschide harta Poiana Marului - Saua Iepei - Tarcu - Cuntu - Telescaun intr-o fereastra mai mare


Am ajuns la Poiana Marului, ne-am reglat rucsacurile si am inceput sa mergem pe Valea Bistrei. Jimmy stia ca undeva e o punte peste apa Bistrei si acolo trebuie sa trecem pe malul celalalt.



Asa ca la prima punte peste apa, am trecut si am mers ce am mers pana cand s-a infundat cararea. In mod cert am gresit undeva. De acolo a inceput o interesanta catarare-traversare pe un perete vertical pe malul riului. Pana la urma am ajuns la puntea corecta, dar nu mai era nevoie sa o traversam, eram deja pe partea unde trebuia :) .



Am inceput urcarea prin padure spre Paltinetu. Partea buna era ca oile coborasera deja la acea data si nu mai aveam bucuria revederii cu echipele canine zonale :)

Pe drum am mai intalnit oameni ce coborau incarcati cu afine. Si uite asa, mai transpirand, mai vorbnd de una alta, am iesit in golul alpin. Am ajuns si la prima stana, la Paltinetu, acolo Jimmy a vrut el neaparat sa facem o supa la plic, dar la foc de lemne :) ; dupa ce am afumat bine oala de supa si am suflat in focul ala de numa'-numa', am scos primusul, un arzator cu butelie din Billa (care merge inca bine) si asa am finalizat actiunea "supa la plic".



Eu ma resimteam dupa noptile nedormite din sesiunea de toamna ce tocmai s-a incheiat, dar din fericire eram deja in creasta. Ochiul se desfata cu auriul ierbii, cu linia crestelor, cu vederea Retezatului, eram foarte fericit ca am putut urcat acolo. Am ajuns si pe Varful Bloju, apoi am plecat pe Varful Pietreanu, sa bifam ca am fost acolo. De acolo, de pe culmea dintre Bloju si Pietreanu, se vedea exceptional, efortul era justificat.



Jos se vedea lacul Netis, insa vizita acolo era pentru ziua urmatoare. Cortul l-am pus undeva sub Varful Bloju si la ora 20:00 eu eram in sacul de dormit, Jimmy mai facea poze si tragea de mine sa vad apusul. Din pacate pentru el, eu am cazut intr-un somn instant - asta mi-a povestit ulterior; am dormit pana la ora 9 a doua zi de dimineata (13 ore de somn in aer curat si cu burta plina). Dar dupa somnul asta terapeutic, eram complet recuperat si nu mai stiam de sesiunea din care de abia iesisem :)




Ziua de duminica s-a aratat cu un rasarit spectaculoc, ca la usa cortului, pozele confirma. Dupa ce neam adunat catrafusele, am fost pana jos la Lacul Netis; vreau sa va spun ca pe mine m-a impresionat lacul acela, si acum cred ca acolo e cel mai fain lac de munte. Imi faceam planuri sa stau acolo 5-6 zile daca ar fi vreme frumoasa.




Dupa ce am savurat lacul, am urcat din nou in creasta, ne-am luat lucrurile si am pornit spre Saua Iepei. Aici lucrurile s-au complicat putin din cauza jnepenilor care ne stateau in cale; totusi oile au croit carari printre ei si noi am reusit sa trecem si de acesti jnepeni. Ne indreptam spre Saua Iepei, interesanta saua asta: cobori metri buni de altitudine, ca apoi sa urci cel putin atat de mult pe cat ai coborat. Ajunsi in Saua Iepei, am admirat Retezatul, acumulararea de la Gura Apei. Acolo am intalnit singurii 3 excursionisti ca si noi in toata tura. Ei coborau de la Tarcu si se indreptau spre Gura Apei.



Dupa ce am urcat din nou in creasta de la Saua Iepei, am ajuns la Baicu. Deja se vedea statia meteo de pe varful Tarcu, ne era clar unde trebuie sa ajungem. Pe acolo simteam cum mergeam si aveam spor la mers, asta imi placea teribil. Am ajuns in drept cu Culmea Nedeii care se pornea in dreapta noastra. Totusi soarele incepea sa se duca in jos, noi eram pe undeva pe la Saua Suculetului. Am grabit pasul si pana la urma am ajuns in Saua Caleanu, unde am decis sa campam. Si asa s-a dus si ziua de duminica.




Luni dimineata am pornit destul de tarziu, aveam de mers doar pana la telescaun, doar sa coboram. Ne bucuram de soarele toamnei prin la Tarcu.



Nu am mai mers peste Tarcu, am coborat prin caldare si apoi am iesit la Cuntu.



La Cuntu l-am intalnit pe nea Puiu, el era seful statiei pe vremea aceea, am mai schimbat o vorba cu el, nu avea timp prea mult de vorba, era in toiul pregatirilor pentru iarna ce urma. Ne-am luat ramas bun si de la Cuntu si de la nea Puiu si am intrat in portiunea de padure, am a juns la Seroni, am mai privit o data spre Sadovanu si apoi am inceput sa coboram din nou prin padure.



Am inceput sa lalaim mersul, peisajul era de-a dreptul spectaculos, frunzele copacilor erau in schimbare, unele inca verzi, altele galbene, altele ruginii pe de-a intregul. Toate in bataia soarelui. Superb, asa ceva te face sa simti ca traiesti :)



Pe cand coboram noi doi, din cand in cand, ne mai ajungea la urechi sunetul unor motoare (camioane dupa parerea noastra). Aceste motoare trageau din greu, deci cineva urca, ne gandeam noi, credeam ca urca spre Muntele Mic.

In cele din urma am ajuns la coborarea de pe Cracul Pipului si de acolo am ajuns repejor la drumul spre Muntele Mic, in curba, la portiunea betonata. Planul era ca la telescaun sa ne astepte un amic de al lui Jimmy cu masina.

Ajungand la telescaun, am avut parte de o surpriza: tocmai sosisera primele segmente de cruce, actuala cruce de pe Muntele Mic (Monumentul Eroilor de pe Muntele Mic). Era un eveniment mare pentru noi :), tot auziseram despre viitoarea cruce de pe Muntele Mic, dar nu am vazut-o vreodata. Asa am lamurit si misterul zgomotului de motor auzit cand noi coboram de la Cuntu.

Si am facut noi poze cat ne tinea memoria de 256 MB a digitalului, chiar era ceva ce merita pozat. M-am bucurat ca am avut cu noi A40-ul, era un eveniment la care noi participam.


Acolo la telescaun, erau tot felul de directori de pe la Timisoara (Regia de incalzire, unii de la Electrica samd - toate institutiile ce au sponsorizat realizarea monumentului), venisera si ei cu convoiul, era luni doar :). Ei erau insotiti de unii care filmau, din caua lor convoiul facuse de la Timisoara vreo 4-5 ore (ca doreau sa traga niste cadre cu convoiul de camioane si macaraua si tot ii opreau sa fie artistic). Mi s-a parut amuzant ca tipul care filma avea un tip ce ii indica ce anume sa filmeze :), un fel de regizor: "uite, filmeaza-i si pe astia doi, sa avem ceva si cu turistii din zona!" :))

Asa am fost luati si noi in cadru, dar nu ne-am vazut niciodata la TV.


Noi eram singurii turisti in ziua de luni, adica oameni cu bocanci si rucsacuri :) Sunt curios daca stie cineva unde e ceea ce s-a filmat atunci, as fi fericit sa am asa ceva.

Amicul lui Jimmy sosise si el la telescaun cum ne-a fost intelegere si cu el am ajuns pana la Caransebes, iar de acolo ne-a luat convoiul pana la Timisoara.

Si uite asa a fost prima tura in care am folosit pentru fotografie un aparat foto digital, un Canon PowerShot A40, de 2 mega pixeli. A fost o experienta noua, in mod normal mergeai cu aparatul foto cu film, trebuia sa alegi cu zgarcenie ce anume sa pozezi, de obicei era poza de pe un varf, apoi poza din vreo vale, poza cu corturile, cu un lac; apoi asteptai pana developai filmele, de abia dupa asta vedeai pozele. Totul dura timp, totul costa, nu aveai certitudinea unei poze mai de calitate. Oricum, aparatul meu cu film era un simplu aparat, un Kodak, nu avea nici macar lentile separate (o sapuniera :) )

La voi cum a fost prima tura in care ati folosit un aparat foto digital?

Alte poze din tura sunt aici.

PS: aici este povestea de la inaugurarea oficiala a monumentului: link

__

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

In vizita la locomotivele cu abur din Resita - iarna

Iarna a revenit, a inceput sa apara zapada din nou. In aceasta zi de iarna am trecut prin Resita. Am ajuns cu trenul de la Timisoara, gara de destinatie fiind Resita Nord, in cartierul Govandari.

Pe cand ne dadeam jos din tren, a inceput sa ninga in Resita. Asa ca planurile noastre au suferit o mica schimbare si am decis sa mergem sa vizitam locomotivele cu abur din Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Resita, Caras-Severin.

Mi-a placut ideea de a redescoperi batranele locomotive cu abur acoperite de zapada. Si nu a fost rau de loc :)

In gara Resita Nord:


DSC_5021


Locomotiva EA clasa 40, 40-0118-6, CFR Marfa:


DSC_5020


Si iata-ne in Muzeul Locomotivelor cu Abur - Resita


DSC_5023



DSC_5025



In dreapta sunt locomotivele mari, cele pe ecartament normal, iar in stanga sunt cele mici, ecartament ingust, mocanitele


DSC_5026



Pe langa noi, din halta Resita Mica, porneste personalul P9164 catre Caransebes, fain sa vezi trecutul si prezentul, pe linii diferite din fericire :)


DSC_5031



O locomotiva simpatica, cu cozoroc :)


DSC_5032



Lucrurile iau amploare, locomotivele devin tot mai mari


DSC_5035



DSC_5038



150km/h, acuma nu ma intreba in cate secunde ajunge la viteza asta :)


DSC_5042



Ca sa prinzi 150km/h, ai nevoie de niste roti ceva mai mari :)


DSC_5040



DSC_5039



DSC_5043



Locomotivele cu abur aveau nevoie sa isi care apa, carbunii si pacura (la unele modele se folosea si pacura) - aceaste ingrediente se depozitau in "remorca" din spatele locomotivei


DSC_5046



DSC_5064


Penultima pe linie


DSC_5047


Ultima pe linie


DSC_5048



Locomotivele din dreapta sunt mai mici, ele sunt cele pe ecartament ingust, mai multe mocanite


DSC_5050



Una mica


DSC_5056



Preferata mea :)


DSC_5058



Inca una mica


DSC_5059



Numarul 1 (unu) - prima locomotiva fabricata la Resita si in Romania


DSC_5060



Sistemul cu care se lega trenul la locomotiva - destul de rudimentar la locomotivele mici cu abur, pe ecartament ingust


DSC_5061



DSC_5062



DSC_5063


O ultima privire


DSC_5066


Acesta a fost drumul nostru prin Muzeul Locomotivelor cu Abur din Resita, un muzeu deosebit, in aer liber.

Asadar daca aveti drum in Resita, nu ezitati sa zaboviti 15 minute prin acest muzeu, merita osteneala, iar pentru cei mici cu certitudine va fi o vizita interesanta.

Toate pozele din vizita de la Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Resita sunt aici.

__

marți, 4 ianuarie 2011

Ustensila de bucatarie - din bradul de Craciun

Din nou ianuarie, de data asta editia 2011. La multi ani! , sanatate si fericire sa aveti in anul ce tocmai a inceput!

Cand eram mic, dupa ce trecea Craciunul, tata lua bradul si facea din el o ustensila de bucatarie, inainte sa il aruncam. Anii au trecut, Craciunurile cu brad s-au dus si ele.

Ustensila aceasta de bucatarie se foloseste / folosea si in Valea Almajului (mitca), dar am fost placut surprins ca in Stockholm (Suedia, 2008), la Muzeul Satului si Traditiilor (la Skansen), sa regasesc intr-o casa de lemn acelasi obiect pe care tata il facea din pomul de Craciun; am intrebat daca se folosea la amestecarea mancarii, mi-au raspuns ca da; m-au intrebat de unde stiu asta, le-am spus ca avem si noi in Romania :) (acum sper ca nu isi imaginau pe Dracula amestecand mamaliga si spunand strainilor "Ueilcuom! Ueilcuom!" :) )

Asadar, inainte de a arunca bradul, iata ca se mai poate face ceva din el, ceva util in bucatarie, o ustensila de bucatarie :), un fel de mixer manual, folositor de exemplu atunci cand preparam mamaliga - sa spargem cocoloasele de faina - sau cand preparam urzici, spanac (il maruntim).

Cum procedam: taiem partea superioara a bradului, sub locul unde sunt ultimile ramuri (linia rosie din poze). Partea inferioara o vom duce la gunoi (nu stiu ce se poate face din ea - idei va rog).




Din partea superioara a bradului lasam 40-50 cm de tulpina (linia cu portocaliu), restul o taiem, taiem si ramurile ramase, la circa 10cm de tulpina (liniile rosii).




Apoi incepem sa curatam cu un cutit coaja si acele din ceea ce a ramas din bradul nostru de Craciun.






Dupa ce coaja a fost curatata, urmeaza finisarea. Finisarea am facut-o utilizand un ciob de sticla (de la o sticla de vin, pe care am spart-o). Atentie la utilizarea ciobului, pe cat de bine finiseaza, pe atat de bine taie!


La sfarsit trebuie sa avem lemnul cat mai curat, fara coaja, cat mai fin, fara asperitati, taieturile din capetele ramurilor sa fie frumos rotunjite. Trebuie acordata atentie mai mare la partea unde sunt ramurile, se curata mai greu coaja.





Acest obiect din lemn il putem lasa la uscat un timp, daca dorim.



Acum ca avem ustensila gata, iata cum se foloseste: se tine coada intre palme si se misca palmele astfel incat amestecatorul sa se roteasca; e cam si cum ne-am freca palmele de bucurie ca avem asa o unealta :))



Ca sa nu simulam utilizarea amestecatorului, hai sa facem si o mamaliga. Pentru mamaliga punem 4 cani de 250 ml apa la fiert (cu sare dupa gust) si cand incepe sa fiarba (sa nu clocoteasca), punem faina treptat, amestecam cu amestecatorul si lasam sa fiarba, eventual mai adaugam faina pana cand se intareste. Inainte de a o scoate din oala, cu un cutit dam imprejurul oalei si o rasturnam pe o farfurie.

Pofta buna!


__